Recent am terminat audiobookul ,,Burnout. Cum să spargi cercul vicios al stresului”.
Înainte de a trece mai departe aș vrea să menționez că-n viziunea mea cartea asta e musai de citit/ascultat în zilele noastre.
Cartea e scrisă de două autoare, e adresată în special femeilor.
Trăim în cea mai stresantă eră … și culmea, nu prea știm să ne gestionăm stresul. Ignoratul sau băgatul sub preș nu înseamnă diminuarea lui, doar reprimare care are alte costuri.
Câteva idei din carte care mi-au adus valoare:
- Sindromul celor care oferă
- Sensul și burnoutul
- Cum închizi ciclul stresului
1. Sindromul celor care oferă
E prima dată când aud conceptualizată ideea aceasta clară: oameni care-și fac o misiune personală din a ajuta, servi și oferi altora – sub denumirea de sindrom.
Sindromul celor care oferă apare în special la femei, dar nu numai. Vei găsi femei cu sindromul celor care oferă în roluri precum:
- Asistentă medicală, medic;
- Învățătoare, profesoară;
- Psiholog, terapeut, coach;
- Mamă, soacră, bunică;
- Owner de ONG;
- Voluntar prin țări defavorizate;
- Lucrătoarele în cea mai veche meserie din lume (nu scriu clar, că nu vreau să mă asocieze roboții cu acest subiect).
Asta nu înseamnă că toate femeile din rolurile de mai sus suferă de acest sindrom, doar că-n aceste profesii vei găsi mai des ,,sindromul celor care oferă”.
Cum se manifestă sindromul celor care oferă?
Femeile care au acest sindrom își lasă propriile nevoi pe ultimul loc sau chiar le ignoră total.
Cele care oferă sunt trup și suflet la dispoziția celorlalți.
Ceilalți așteaptă de la ele:
- să fie disponibile
- să fie mereu vesele, cu zâmbetul pe buze
- să ofere orice, oricând, chiar mai mult decât e pe fișa postului sau mai mult decât ar pretinde unui bărbat într-un rol similar.
Persoanele care oferă cred despre ele însele că e treaba lor să ofere, e treaba lor să servească chiar și atunci când se sacrifică pe sine în detrimentul celorlalți.
Cele care oferă au tot 24 de ore la dispoziție.
Dar ziua lor pare mai lungă, ele au (mai mult) timp să se ocupe de familie, de muncă, fac și voluntariat și sunt mereu cu zâmbetul pe buze.
Răspund mai mereu cu da, la orice cerere.
La rândul lor nu primesc ajutor/susținere înapoi, deoarece ceilalți cred că ele nu au nevoie de odihnă, susținere sau timp pentru ele însele.
Par puternice și energice.
Chiar sunt.
Până nu mai sunt.
Problema cu acest sindrom e că nu poți dărui fără să primești înapoi.
Și astfel, ajung epuizate și cu tot mai puțină energie, uneori ajung să se odihnească forțat când vine o boală, alteori ajung în burnout.
Burnoutul e acea oboseală imensă care e ușor de confundat cu depresia. Spre deosebire de depresie, în burnout nevoia principală e de odihnă și sens.
De fiecare dată când am trecut prin burnout am avut nevoie să dorm mai mult de 8-9 ore/noapte ca să-mi revin.
Iar principala mea problemă era sensul. Mai exact lipsa sensului.
2. Sensul și burnoutul
Până să ascult această carte nu știam că au legătură sensul și burnoutul. Am trecut prin vreo 3 burnouturi, și în perioada aceea mi se părea că nimic nu are sens.
Mi se păreau toate pe dos. Se pare că am simțit bine, doar că am primit răspunsul cu ceva întârziere la întrebările mele despre sens.
Prizonierii de la Auschwitz au supraviețuit pentru că au avut un sens și un scop pentru atunci când vor ieși. Trăiau o teroare cumplită, unii au văzut cum familia le-a fost ucisă, alții au văzut (și) alte orori, erau slabi de păreau doar oase, dar ce i-a ținut în viață a fost dorința de a face ceva anume DUPĂ ce ies de acolo. Faptul că aveau în minte un DUPĂ, le-a adus sens și probabil le-a salvat viața.
Victor Frankl – autorul cărții ,,Omul în căutarea sensului vieții” și prizonier la Auschwitz – a scris că ceea ce l-a ținut în viață în acele condiții grele a fost dorința de a rescrie cartea (manuscris) pe care naziștii i-ar ars-o când a devenit prizonier.
Revenim la sens, când nu ai sens, nu ai nici direcție.
Sensul e ca o lanternă-n întuneric. Dacă nu vezi pe unde mergi, te vei pierde.
Așa e și-o viață netrăită, în care aștepți să se întâmple ceva spectaculos. Doar că nu se-ntâmplă nimic!
E de datoria fiecăruia din noi să căutăm sensul și să facem ce ține de noi pentru a trăi cu sens.
Unii confundă sensul cu fericirea.
Fericirea e ceva utopic, efermer ca un curcubeu. Sensul, în schimb, e o misiune care trece dincolo de tine și viața ta.
În carte, autoarele spuneau că sensul poate veni mai ales atunci când te dedici unor cauze mai mari decât tine.
Spre exemplu faci voluntariat sau ții cursuri din care învață mai mulți oameni abilități noi, și ei la rândul lor învață alți oameni.
Acuma-mi vine în minte că goana asta după sens poate naște extremism. De aceea, vedem extremism religios sau la unele grupări, oamenii însetați de sens, găsesc ceva sau pe cineva care le promite ceva ce sună bine și ajung să facă din asta o misiune personală și un cult. Bine, extremismul ăsta mai are nevoie și de alte ingrediente pentru a se așeza.
3. Cum închizi ciclul stresului
Partea asta apare chiar la început, am lăsat-o ultima pentru că mi se pare vitală. Stresul neprocesat poate duce la boli grave.
Acum înțeleg de ce m-au călcat veșnic pe nervi expresii de genu’:
,,Gândește pozitiv”
,,O să fie bine”
,,Altora le merge mai rău”
,,Nu te mai gândi la asta și va trece”
,,Timpul le vindecă pe toate”
Toate cele de mai sus înseamnă reprimare și negare. Dacă încă nu ai înțeles ce cost are reprimarea, caută-l pe Gabor Mate și cartea ,,Când corpul spune nu”.
Timpul nu vindecă nimic!
Timpul doar aduce uitarea. Uitarea e în mintea conștientă, căci mintea inconștientă nu uită, la fel cum nici corpul nu uită.
E demonstrat științific, traumele rămân în corp, chiar dacă au trecut ani sau zeci de ani de la evenimentul traumatic.
Tot ce negăm trăim iar și iar, până ne oprim, analizăm, ne asumăm, asimilăm și vindecăm.
Cum ai observat, am trecut repetat prin burnouturi. Am numărat vreo 3. Ai crede că după primul trebuia să mă prind după atâta dezvoltare personală și să nu-mi mai dau voie să cad acolo. Da, așa zice mintea rațională, însă mintea inconștientă a avut altă părere. La primul burnout am negat, m-am prefăcut că totul e bine, ,,trebuie doar să mă odihnesc puțin, să dorm și eu 8h/noapte și-s ca nouă!”
Copilul era mic, nu prea aveam cum dormi 8 h legate/noapte, iar cei din jur, cum te-ai prins deja îmi făceau galerie că altora le merge mai rău și că(-mi) va trece dacă nu mă mai vait.
A trecut. Însă a venit cu nota de plată: boli, kilograme în plus, epuizare cumplită, și-n final burnout.
Al II-lea burnout a venit când copilul era măricel, dormea toată noaptea, dar eu voiam să și lucrez să petrec timp și cu el, deci nu mă lăsam eu pe mine să dorm. Lucram noaptea ca ziua să stau el. Credeam că doar mediocrii au nevoie de 8 h/noapte, eu sunt prea genială să dorm 8 h, 4-6 h ar trebui să-mi ajungă. Am rezistat așa până n-am mai rezistat, și am ajuns să vreau doar să dorm, nimic altceva nu mă interesa. Și am dormit.
Era vacanță, așa că nu trebuia să-l duc la școală și dormeam 10-11-12 h/noapte. M-am speriat, credeam că am ceva problemă de dorm eu atât! Nici când eram copil nu dormeam nici la prânz, toată viața am dormit ,,în rezumat”.
După aceea am aflat că-n burnout, somnul e principalul medicament și că e normal să dormi mult mai mult decât o persoană sănătoasă. Da, burnout = boală = epuizare totală.
Al III-lea burnout a fost acum câțiva ani, recent. Deja știam ce e, știam cum să-l tratez și totodată mi-am zis: stop!
Trebuie să fac ceva ca să nu cad în epuizare.
Am lucrat în coaching pe asta, iar ceea ce mă rodea era lipsa de sens. Mi se părea că nimic nu are sens. Că nu poți face burnouturi repetate, că nu-s răceli, mi se părea că eu așa dezvoltată personal cum mă cred 😁 n-ar trebui să mai trec prin asta. Eram în stadiu de negare + furie. La primele 2 burnouturi eram doar în negare.
Înainte de a încheia experiența mea cu burnouturile, vreau să-ți zic să iei asta în serios!
Dacă nu ai ajutor, cere! Cere clar și ferm, nu te aștepta ca ceilalți să facă pentru tine ce-ai face TU pentru ei! Ei nu au harta ta mentală, nici valorile tale. Poate nici nu au trecut vreodată prin burnout, dar ei știu ceva ce uneori noi nu știm: ,,Sfântul NU”.
Pentru prevenție împotriva epuizării nu ai nevoie decât:
- Limite sănătoase acasă, la muncă, în cuplu, cu familia extinsă și cu pruncii din dotare;
- Sfântul NU – atunci când știi/simți că nu ai ai timp/energie/chef să spui da;
- Să ceri și primești ajutorul – și să fii deschisă să-l primești așa imperfect cum e;
- Somn – nu mai sacrifica somn nici pentru bani, nici pentru cei dragi, îi vei da pe medicamente, sorry… Iar cei dragi, dacă te respectă vor înțelege că nu mai ai cum fi de ajutor dacă nu ești funcțională.
Ce se întâmplă când spui Nu și când pui primele limite?
Oh! Unii fac scandal, unii te părăsesc.
E dureros, știu.
Dar atunci îți dai seama ce relații erau ok, și-n ce relații doar ofereai fără să primești nimic în schimb.
E ok să dăruiești, chiar fără să primești, când faci voluntariat sau când îți asumi asta, însă în relații (de orice fel) trebuie să existe un schimb de energii/resurse, numește-le cum vrei, în caz contrar, cea care doar oferă va obosi până la epuizare.
Revenim la modalitatea prin care încheiem ciclul stresului.
În carte spune că putem închide ciclul stresului:
– cu mișcare: sport, plimbare
– vorbind despre ce te-a stresat în terapie sau coaching
– vorbind cu persoane de încredere care te ascultă activ, fără să te judece
– pictând, desenând, croșetând, gătind, făcând curățenie (da, frecatul aragazului e terapeutic!)
– făcând orice terapie alternativă care te ajută să integrezi și eliberezi stresul acumulat
– meditație sau rugăciune – studiile arată că ajută – nu mă pricep la niciuna, le las aici pentru cei care se pricep/rezonează
– plânsul sau râsul intens scad închid ciclurile de stres. Unii zic că plânsul „e fără rost” – altă tâmpenie de Oscar (mă scuzați!). În timp ce plângem se eliberează substanțe care scad stresul. S-au făcut studii pe lacrimi datorate curățatului de ceapă și lacrimi după un eveniment stresant. După evenimentul stresant erau substanțe de stres în lacrimi care nu erau după plânsul de la ceapă
– tot în cartea asta zice că și plânsul la un film sau râsul la o comedie ajută și închide buclele de stres
– scrisul ajută. În special scrisul de mână – nu uita că trauma și stresul rămân în corp, ca să le scoți din corp e mai eficient să scrii de mână decât să tastezi. Scriind cu mâna folosești mai mulți mușchi
– spălatul vaselor (de mână) – deși urăsc să spăl vasele, recunosc, că uneori îmi vin idei faine în momentele alea
– și nu aș fi crezut, simptomele de stres posttraumatic ajută și alea. Practic te forțează să găsești sens, să lucrezi cu tine și să-ți integrezi trăirile.
Am scris o recenzie mai lungă decât intenționăm.
Despre burnout pot vorbi până mâine :)), mă fac speaker motivațional imediat.
Ce vreau să zic în încheiere e să-ți iei somnul, sănătatea și epuizarea în serios.
Nu. Nu vine nimeni să te întrebe dacă ai dormit, mâncat, trebuie ca tu să-ți dăruiești asta tocmai ca să poți servi mai departe. Unii suntem salvatori, dar putem salva lumea mai bine după un somn bun!